Ah, se vorbeste atat de mult despre mizerie si despre nenorocirea umana ! Incerc s-o inteleg, am si facut cunostinta mai indeaproape cu cate ceva din ea. Se vorbeste asa de des despre o viata ratata, dar ratata ar fi doar viata acelui om care, lasandu-se inselat de bucuriile sau grijile vietii, ar trai astfel incat n-ar ajunge niciodata in mod vesnic si decisiv sa fie constient de spiritul si de sinele sau; sau – ceea ce este acelasi lucru – el n-ar acorda niciodata atentie si n-ar fi miscat in sensul cel mai profund de faptul ca exista un Dumnezeu si ca “el”, el “insusi”, sinele sau, sta in fata acestui Dumnezeu, ca o cucerire a infinitatii, care nu poate fi niciodata atinsa decat trecand prin disperare.

Ah, si ce mizerie ca atatia oameni traiesc astfel, inselati in legatura cu cea mai sublima dintre idei, ce mizerie ca omul se ocupa sau, in cazul unei multimi de oameni, ca sunt ocupati cu orice altceva, ca sunt folositi pentru a-si angaja fortele in spectacolul vietii, insa nu li se aminteste niciodata de beatitudine, sunt ingramaditi si inselati, in loc sa fie despartiti unul de altul in indivizi, pentru ca fiecare individ sa dobandeasca lucru cel mai important, singurul pentru care merita sa traiesti si singurul care te poate multumi sa traiesti o vesnicie cu el: mi se pare ca as putea deplange o vescnicie existenta acestei mizerii! Si iata, vai, inca un motiv pentru care gandurile mi se sperie de aceasta maladie si mizierie, cea mai ingrozitoare dintre toate – caracterul sau secret! El nu consta doar in faptul ca acela care sufera de ea poate dori s-o ascunda si ca el reuseste atat de bine ca disperarea poate locui intr-un om fara ca nimeni, absolut nimeni sa o descopere, ci mai ales in aceea ca poate fi atat de ascunsa incat omul insusi sa nu stie nimic de existenta ei! O, si cand s-a scurs nisipul din clepsidra, din clepsidra temporalitatii, cand larma lumii a amutit iar ocupatia agitata ori trandava si-a gasit sfarsitul, cand s-a lasat linistea in jurul tau, asa cum este in veac – chiar daca ai fost barbat sau femeie, bogat ori sarac, dependent sau pe propriile-ti picioare, fericit ori nefericit, fie ca ai purtat cu maretie coroana stralucitoare ori, neobservat printre cei umili, n-ai avut parte decat de povara si de arsita zilei: chiar daca isi amintesc de numele tau atat cat tine lumea, asadar de-ti va fi ramas numele in amintirea atat cat a tinut lumea, sau daca te-ai pierdut anonim in multinea fara numar; chiar daca ar fi depasit splendoarea ce te inconjoara tot ce se poate zugravi in cuvinte sau te-ar lovi si stigmatiza cea mai necrutatoare si dezonoranta judecata a oamenilor – eternitatea te va intreba un singur lucru pe tine si pe fiecare individ din aceste milioane si milioane de semeni: daca ai trait disperat ori nu, daca ai fost disperat in sensul ca nu ai stiut nimic de disperarea ta sau daca ai ascuns aceasta boala in strafundul tau, ca pe un secret care te-a ros, ca pe fructul unei iubiri pacatoase, ingropat in inima ta, sau daca, spre spaima celorlalti, te-ai oprit in disperare. Si de-a fost asa, daca viata nu ti-a fost decat disperare, nu mai conteaza ce ai castigat ori pierdut in viata ta, caci acum totul este pierdut pentru tine, eternitatea nu te recunoaste ca fiind al ei, nu te-a cunoscut niciodata, sau, si mai cumplit, te recunoaste asa cum esti recunoscut - te intemniteaza prin sinele tau in disperare ! …….

restul e tacere

30.08.2006